RĂSĂRITUL

Nu-i poezie despre ce-am avut,

Nici despre cei ce nu m-au vrut,

Nici despre frunze ce s-au scuturat

Sau despre ce-i ce m-au trădat.

E-o poezie din al meu trecut

Prin care astăzi am crescut.

E-o poezie despre un om bun,

Despe un bătrân de sub alun.

Care-ntr-o zi cu drag mi-a spus:

– Privește focul soarelui pe la apus,

Mândru, chipeș, fabulos străjer,

Al naturii pictor magic, peisajer.

El e demn mereu și cu fruntea sus,

Chiar și când e numit jalnic apus,

Când lumea neînțeleasă se întristează

Și pe el omenos puțini îl tratează.

Flacăra darnică a Pământului,

Ce tratează rana-adâncă a sufletului…

Judecat, disprețuit și amar trădat

Ca un ostaș adevărat capul nu a plecat.

A luptat și luptă pentru al său statut

Ca un soldat pentru Patrie s-a zbătut.

Am ascultat atent, dar totuși nu înțelegeam,

De ce anume soarele împreună îl priveam.

Atunci bătrânul îndurerat m-a privit

Și mâna pe creștetu-mi și-a înmărginit.

– Fata mea cu sufletul mare, călduros,

Tu nu privi la steaua cea mare neputincios.

Centrul fierbinte al Marelui Univers,

Martor fidel al fiecărui scris vers –

Cercetează-l și te va uimi cu fiecare pas,

Cât de tandru evoluează într-un glas.

Chiar și atunci când slab se retrage,

Poate fi un nou început ce lin se abstrage.

Apusul de soare sustras din realitate

E un nou răsărit… privit însă din spate!

Autor: GURULEA Dumitrița, clasa a XI-a „B”, Colegiul Național de Coregrafie